oamenilor pasionali…

[play si citeste.]

Iubeste si fa orice vrei.
Iesi din rutina amortita a vietii obisnuite, tu, cel ce iubeste simtind un clocot interior, o energie glorioasa ce te precipita spre fapte fara seaman. Cu impetuozitatea ei debordanta, trairea iubirii pare a fi o cautiune in alb pentru orice fel de comportament, dand cu generozitate girul autenticitatii si legitimitatii pana si celor mai aberante purtari. Majoritatea insa triviale, tinand cont de psihologia comuna a vrajbei dintre sexe si culminand oricand cu acte vajnice ca sugrumarea Desdemonei.

Desigur ca probabil vorbesc de iubirea-pasiune care e ispita neindoielnica a cititorilor de romane pornind de la Tristan si Isolda încoace. Cum facem insa ca energia dezlantuita a pasiunii sa nu-si faca de cap, cum putem sa nu ne lasam prada ei fara nici o retinere? Si mai ales cum sa nu confundam ceea ce face patima din noi cu actiunea noastra iubitoare? Caci, pasionali si patimasi, riscam sa ramanem doar pasivi, robi ai sentimentului, afectati si nicidecum afectuosi, patimind si nu iubind cu adevarat pe cineva, pe altcineva. Nu pe noi insine ca fiinte patimase, nu “iubirea” – care ne-a inrobit, careia ii suntem victime fericite.

Stimate/stimati inconstiente/inconstienti, energia pasionala, ivita miraculos de nu se stie unde, ramane si sansa, si primejdia noastra. Suntem intr-o situatie delicata, dificila si ingrata, trebuie sa moderam, sa potolim, sa dirijam o energie greu de controlat. Si abia asa vom putea intelege ca iubirea – alta fata a ei, aceea intr-adevar delicata, care o deosebeste de viiturile sentimentale – este mai degraba exigenta decat tumult al trairii. Un filtru vrajit – firav si gingas – capabil totusi sa moduleze stihia. Caci, daca iubirea isi merita numele, si-l merita prin aceasta responsabilitate plapanda care e puterea sufleteasca de a darui, a ocroti, a avea grija. Parafrazandu-l pe Plesu, as spune ca: iubirea este puterea fragila, dar de o ferma delicatete, paradoxal eficace care te face stapan pe puterea care te stapaneste.

Puterea care te intoarce catre si care te face atent la persoana iubita. Care te scoate din starea de transa, in care persoana iubita, era doar un remontor cu care-ti intorceai la timp sentimentul ca sa functioneze fara oprire, si te apleaca asupra celui ce trebuie iubit. E evident mai greu sa iubesti pe cineva decat sa iubesti doar iubirea. Iti trebuie intr-adevar pentru asta un pic de modestie, o capacitate de daruire matura si cultivata, permanenta initiativa si ingeniozitate, rabdare si staruinta. Si abia asa ar putea fi vorba de a iubi cu adevarat, activ, responsabil, de ceea ce faci si nu de ceea ce patesti. ‘Sa faci dragoste’ si nu s-o lasi pe ea/el sa faca ce se nimereste cu tine, partenerul si in cele din urma chiar cu ea/el insasi.