Azi continuam din nou cu guest post-urile. Autoarea articolului de astazi este o alta prietena si fosta colega (din generala de data asta), Edith.

Sunt atat de complicata si de simpla ca sunt momente in care inteleg perfect ca nu ma inteleg.
Ma inteleg cum pot fi atat de rea si nu inteleg deloc de unde vine atata rautate intr-o inima atat de calda. Am renuntat sa vreau lucruri, acum doar mi le doresc.
Nu mai spun imaturitate ci copilarosenie.
Nu mai imi fac planuri pentru ca am descoperit ca omul e avid de tot mai mult, si planurile se iau dupa om, iar sub toate, tragi o linie si iti da o mare deceptie.
Am renunat sa mai caut pe Fat-Frumos din povesti, si am atins cu degetul lumea reala.
Am trecut printr-un voal al uitarii si m-am gasit in fata cu prea multe oglinzi. Lumina m-a orbit pentru un moment, am fost bulversata, am tins sa cred lucruri ireale, ca mai tarziu sa realizez ca nu ma mai pot intoarce.
Am realizat prea multe lucruri si am renuntat la enorm de multe. Regrete nu am lasat in urma, numai multumiri.
Am aplaudat si actorul incepator si am strigat incurajator “Bis” din fundul salii.
Citeste mai departe >>

Va ziceam ieri ca am sa reiau curand guest-post-urile pe blog, asadar azi avem deja primul guest-post.
Asadar, autoarea intelectuala a postului de mai jos este o prietena si fosta colega (de la foto), Alina A. .

Se dă poezia:
“Iubitul meu cu ochi albaştrii
Ce strălucesc ca nişte aştrii,
O să te-arunc de pe balcon
Să dai cu ţeasta de beton.”

Rima pereche, tema: violenţa în familie.
Comparaţia “ca nişte aştrii” reprezintă sublimul din privirea muzei (sau a concubinului) eului liric. Să îi spunem Jică, un nume general. De asemenea, albastrul privirii este oceanul adânc în care se reflectă sentimentele şi gândurile ce îl freamată pe Jică, precum şi înaltele sale aspiraţii, albastru fiind culoarea celestă a perfecţiunii, infinitului.
Citeste mai departe >>