Azi continuam din nou cu guest post-urile. Autoarea articolului de astazi este o alta prietena si fosta colega (din generala de data asta), Edith.

Sunt atat de complicata si de simpla ca sunt momente in care inteleg perfect ca nu ma inteleg.
Ma inteleg cum pot fi atat de rea si nu inteleg deloc de unde vine atata rautate intr-o inima atat de calda. Am renuntat sa vreau lucruri, acum doar mi le doresc.
Nu mai spun imaturitate ci copilarosenie.
Nu mai imi fac planuri pentru ca am descoperit ca omul e avid de tot mai mult, si planurile se iau dupa om, iar sub toate, tragi o linie si iti da o mare deceptie.
Am renunat sa mai caut pe Fat-Frumos din povesti, si am atins cu degetul lumea reala.
Am trecut printr-un voal al uitarii si m-am gasit in fata cu prea multe oglinzi. Lumina m-a orbit pentru un moment, am fost bulversata, am tins sa cred lucruri ireale, ca mai tarziu sa realizez ca nu ma mai pot intoarce.
Am realizat prea multe lucruri si am renuntat la enorm de multe. Regrete nu am lasat in urma, numai multumiri.
Am aplaudat si actorul incepator si am strigat incurajator “Bis” din fundul salii.
Am renuntat sa mai incerc sa-mi controlez sentimentele pentru ca e ca o operatie pe viu.
Am descoperit cat de sigura e siguranta si cat de mult imi doream lucrurile pe care nu mi le doream.
Si culmea…exact persoana pe care ar trebui sa o urasc m-a facut sa realizez ce nici nu vroiam sa realizez. Un graunte de nisip, o farama de timp si o schimbare de vant.
Am citit atat de mult incat am realizat cat de putin am citit in raport cu dorintele mele.
Am facut atat de putine lucruri incat am aflat cat de multe imi doream sa fac.… am trait atat cat sa-mi dau seama ca mai am mult de trait si de facut.
Am renuntat, abandonat, plans, jelit, iubit, luptat…Lucruri pe care nu le stiti nu pot sa va spun, pentru ca la fel suntem toti intr-un final.
Sunt diferente mici si marunte care ne individualizeaza. Atat. In rest…tot o apa si-un pamant.
Toti credem in ceva, toti speram si visam. Absolut toti ne trezim intr-o dimineata singuri si spunem ca nu mai putem continua. Toti meditam si suntem tristi. Toti radem si trecem peste.
Imi fac alegerile (desi si asta e in dubiu… de capu meu.
Gresesc.
Sunt om.
Continui.
Mai gresesc.
Mai invat.
Intr-un final o sa ajung la cunoasterea absoluta……si atunci e posibil, sa fie singura data cand e prea tarziu.

Va ziceam ieri ca am sa reiau curand guest-post-urile pe blog, asadar azi avem deja primul guest-post.
Asadar, autoarea intelectuala a postului de mai jos este o prietena si fosta colega (de la foto), Alina A. .

Se dă poezia:
“Iubitul meu cu ochi albaştrii
Ce strălucesc ca nişte aştrii,
O să te-arunc de pe balcon
Să dai cu ţeasta de beton.”

Rima pereche, tema: violenţa în familie.
Comparaţia “ca nişte aştrii” reprezintă sublimul din privirea muzei (sau a concubinului) eului liric. Să îi spunem Jică, un nume general. De asemenea, albastrul privirii este oceanul adânc în care se reflectă sentimentele şi gândurile ce îl freamată pe Jică, precum şi înaltele sale aspiraţii, albastru fiind culoarea celestă a perfecţiunii, infinitului.
Betonul, simbolizează atât plumburiul bacovian, cât şi revenirea la realitate din planul cosmic, revenire efectuată în urma căderii brutale şi “complet accidentale” de pe balcon. Acesta din urmă nu este altceva decât proiecţia în spaţiul mioritic autohton a ideii de turn de fildeş. Balconul, acest loc înalt, o imagine a aspiraţiilor muritorilor de rând a evoluat din clasica ”prispă”, devenind versiunea 2.0. a acesteia.
Se poate afirma că poezia se apropie de baladă, prin prezenţa firului epic. Mai precis, acţiunea se întâmplă rapid, ca într-o schiţa pentru a accentua defapt ideea în jurul căreia este construită poezia: fiecare Jică/Jijel/Măriuca are nevoie de un brânci pentru a reveni cu picioarele(sau capul) pe pământ.
Danke schon, emisiunea de critică literară s-a încheiat pe ziua de astăzi.

P.S.: mate+romana+atestat engleza=kaboom! (explicatie la elucubratia de mai sus )

Va place? Astept pareri.