Masor despartirea in mile,
Clepsidrele razna o iau
Te astept de un veac si trei zile,
De atunci cand fantainile inca- nsetau.

Satula de trai si de soarta
Da-mi arma tacerii..sa tac.
Sa plutesc ca o lebada moarta,
Printre trestii ranite din teama de lac.

Mi-ar ajunge o zi sa-nvat totul
Pe de rost ca o norma de drept
Sa impart viata dupa criterii
Sa rezulte din ea, dreptul nostru incert.

Masor despartirea-n secunde
Sistemele intra-n impas
Te astept pe Pamant sau oriunde,
Te astept unde timpul face popas.

Ne-ntalnim printre cratere stinse
De lacrima zeului mut,
Ne-ntalnim pe tropice-ncinse,
De frigul de poli sau soare prea mult.

Din punct de vedere-al luminii
Si oamenii uita usor,
Ca a fost si mai e inca o gara,
Si incep sa-si trimita iubirile-n zbor!

primita pe mail.

Nu e om sa nu-si fi dorit a zbura! Nu e om sa nu fi visat a zbura!
Vreau aripi sa pot zbura oriunde. Sa pot patrunde peste tot… unde vreau.
Sa fie aripi mari… sa ma stiu in siguranta, sa pot pluti… ca o pana in neant in cadere lina.
Sa zbor in Cosmosul existentei… care e departe, undeva… Unde?
Poate aproape de Soare? Poate aproape de Luna?
E acolo, sunt sigura ca ceva trebuie sa fie.

Vreau aripi. O zi. Atat vreau sa am aripi.

Mi-ar ajunge o zi, sa plutesc, sa zbor… asemeni unei pasari, unei insecte, unui nor…
As simti vantul cum ma mangaie si ma insoteste, as simti vastitatea spatiului, as vedea varfurile piscurilor. As saluta pasarile, m-as intrece cu libelulile, as mangaia buburuzele, as saruta fluturii… As fugari norii, m-as juca in culorile curcubeului…
Vreau sa am aripi!
Imi doresc asa mult? Chem visul, invoc ingerii sa-mi indeplineasca o dorinta: sa am aripi o zi!

Vreau aripi sa pot zbura!
Sa te caut, sa te gasesc, sa te ating!

Va las mai jos cu o poezie ce mi-a placut si inca imi place mult…si pentru ca putini inteleg:
Unele lucrurile, mai ales cele bune, nu se termina. Niciodata.
Unele lucruri sunt pentru totdeauna. Pentru eternitate.

Spuneai ca niciodata n-o sa piara
Acel minut – si totusi a pierit,
Asa incat mi-am zis ca o sa moara
Si dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Si chiar dac-ar mai trece inc-o seara
Si multe alte-apoi, in sir sport,
Iubirea, ea, nicicand n-o sa dispara.
Va dainui-ntre noi, la nesfarsit.

De-aceea pune-ti mainile pe poale
Si-asteapta-ma sub geamurile tale.
Eu voi veni cu tainice cununi

Si amandoi, cautand desavarsirea,
Vom invata-mpreuna ca iubirea-i
Cea mai puternica din slabiciuni…
(Radu Stanca, Sonet)

Oare chiar este iubirea cea mai puternica dintre slabiciuni? Voi ce ziceti?

Barbatul se intreaba asupra propriei identitati si mai ales asupra felului cum isi poate satisface partenera. Este esential pentru el sa faca primii pasi, sa fie activ, sa riste. El se teme ca nu va fi la inaltime, ca nu va putea sa satisfaca femeile acestea care si-au castigat dreptul de a-l disputa in pat…

Din momentul in care am inceput sa cerem imperios satisfactie sexuala, ii nelinistim pe barbati… cand spunem: “te vreau”, il privam pe acesta de placerea de a face primul pas si el isi pune intrebarea “voi fi la inaltimea dorintei ei?”.
“Ce vor femeile?” se intreba Freud… si de atunci nu-i barbat sa nu-si puna intrebarea asta…

Toate problemele depind de privirea femeii: “Voi fi la inaltime?”, “Pot sa fiu iubit?”.
Raportul sexual suscita o mare anxietate, pentru ca el concretizeaza o iluzie: cea a unirii totale a corpurilor… si barbatii vor, de fapt, sentimente adanci. El traieste in iluzia ca cea de alaturi il va face fericit, ii va pansa ranile… Toti barbatii recunosc ca exista o diferenta intre “a te f…” si “a face dragoste”.

Pentru barbati insa, raportul cel mai clar cu propriul corp e sexul. Si daca aceasta legatura se creeaza, ei se deschid si se lasa invadati de sentimente: au chef sa doarma cu ea in brate si sa bea cafeaua cu ea… sunt romantici, chiar daca uita de aniversarea ei sau a primei lor intalniri. Mai putin duri sau caustici decat femeile, mereu putin rezervati, ei se arata la fel de fragili si de emotionanti atunci cand iubesc.

Dar totusi cei mai multi barbati iubesc cliseele si filmele pornografice. De ce?
Pentru ca le place sa priveasca, pentru ca nu pot disocia sentimentul de sex. De altfel, aceste filme sunt facute de barbati pentru barbati. Predominanta vederii la barbat si existenta semnalelor sexuale la femeie explica de ce barbatii dezbraca cu privirea trecatoarele. Este cel mai vechi joc din lume, un joc cu ghicitori.
Impodobindu-se cu rochii mulate, scurtandu-si fustele, adancindu-si decolteul, femeile facilizeaza imaginarul masculin. In schimb, aratandu-se pe plaja topless sau in bikini, ele scurtcircuiteaza acest imaginar. Nu este nici un joc, este doar banalizare si insensibilitate.

Vanatorul preistoric, care a ramas in barbat, nu-i place ca prada sa ii pice in ochi, este mai putin excitant. Si-atunci dilema barbatului: “Ce vor femeile?”, “Voi fi la inaltime?”.

Raspuns : mereu sunt! Doar ca noi, n-o sa recunoastem… ca totul sa aibe repetitie…

… nu exista ceasuri!
Timpul se transforma in asteptari… nu ascunde Timpul!

Unde ai ascuns Timpul? Unde s-au dus ritmurile si sensurile sale? Incotro ne indreptam acum fara Timp, pe care l-ai ascuns in inima ta, egoistule, doar pentru a musca singur din el? Si noi si ceilalti ne-am oprit in batalia cu Timpul… fiindca nu il gasim. Ne-ai suspendat de Timp, ne-ai lasat singuri. Adu Timpul inapoi si promit ca Timpul tau de aici incolo nu va mai cunoaste secunde, clipe, ani ! Timpul tau va ramane vesnic…
Vreau Timpul inapoi!
De ce se transforma in asteptari? Nu ascunde Timpul…

Cu fiecare zi,
Timpul trece prin mine
Ca o pasare in vazduh…
Port pe umeri VIATA
Pentru ca mai presus de ea,
Nu exista nimic…
Fara cuvintele mele
Chemarea ta n-ar avea raspuns.
Fara ceasul cu care-mi masor vesnicia,
Timpul s-ar prabusi in statornicie..
E mereu aceeasi tacere…invizibila..
Pe care o simt in arterele Timpului.
Tot ce trece, ma ridica la rang de alabastru
Si nu stiu daca dupa toate,
Imi vei recunoaste… urmele…

“A cata oara iubesti acum? am intrebat eu- nu stiu, iubesc”! (Mircea Eliade)

Nu ascundeti Timpul! Nu lasati Timpul sa se transforme in asteptari!

VREAU sa stiu daca recunosti tradarile vietii, daca suferi cand nu indraznesti sa visezi…
VREAU sa stiu daca in centrul propriilor tristeti recunosti frumusetea zilelor minunate cand imi atingeai mana si parca-mi atingeai sufletul…
VREAU sa stiu ca-ti vine cateodata sa strigi lumii ca nu esti de-aici, ca dezamagirea nu e pentru noi, ca increderea in oameni o acorzi, dar n-o primesti…
VREAU sa stiu daca poti suporta insultele, daca ai vrea, ori nu poti sa alungi frumusetile clipelor din trecut…
VREAU sa stiu daca ploaia iti umple ochii cu lacrimi de bucurie, ca-ti aduce aminte cum eu iubeam asa mult ploaia si ma lasam sa ma inunde in voia ei…
VREAU sa stiu daca dimineata iti saruta ochii cum doar eu stiam… daca zambetul soarelui e mai frumos ca al meu…
VREAU sa stiu de mai hoinaresti prin noapte si ii canti Lunii, sperand ca te va chema la ea….sperand ca numai razele ei iti arata calea spre mine…
VREAU sa stiu daca muzica iti aduce aminte de numele meu, daca portativul iubirii iti mai canta notele sublime ale fericirii…
VREAU sa stiu daca ochii tai adanci ca abisul mai cauta versurile mele ce au nins demult pe hartia ce poarta si-acum urmele mele!
VREAU sa stiu SIGUR ca poti promite si poti sa nu uiti ce ti-am zis de-atatea ori:

Viata-i un drum lung…
Cu multe patimi, multe
Cand nici taceri, nici lacrimi
Nu stiu sa te asculte.
Atunci cand nici Iubirea,
Nu-ti spune sa iubesti,
Apoi cand nici Sfarsitul
Nu-ti spune sa sfarsesti!

VREAU… sa stii ca am ramas aceeasi…

Te nasti liber, dar traiesti incatusat in ganduri, in sentimente, in rutina.
Mereu spunem ca suntem liberi, dar traim dupa norme si tipare, respectam reguli pe care nu noi ni le-am creat. Adulmecam fericirea de-a trai ca intr-o colivie poleita, dar nu vedem ca suntem inchisi in ea. Visam, speram, iubim, plangem si in final murim !
Visam mereu la lucruri greu de infaptuit , uneori irealizabile. Din lipsa de ocupatie, ne imaginam o existenta efemera.
Speram sa obtinem venituri uriase, masini luxoase, bani si case si uneori chiar reusim sa le infaptuim.
Iubim, iubim, iubim!
Ne punem sufletul in palma, il daruim, uitam de noi, de lume si de toate, traim in extaz si ganduri curate, uitam ca traim, plutim departe. Iubim acum si maine si poimaine, clipele trec, anii se duc si totul devine amintire.
Plangem gandind la ce-am pierdut, plangem tineretea uitata in trecut, ne amintim de chipul oglindit in fotografiile de demult, privim in oglinda si regretam ce-am pierdut. Derulam rola filmului imaginar si intelegem ca am pierdut esenta, ca am fost prizonierii unor tipare false, ca noi, nu asta am vrut. Regretul ne zbuciuma sufletul, intelegem ca roata nu poate fi oprita nici timpul intors inapoi.
Am vrea sa fim liberi sa visam, sa speram, sa iubim, sa traim, sa calcam desculti prin roua din ierburi, sa zambim langa lacul sclipind argintiu, sa ne astepte iubita(iubitul) langa teiul din curte.
Sa zambim am vrea, sa zambim.
Cautam printre ganduri si amintiri razlete un motiv sa vrem sa traim, ne agatam de nimicuri in minte, ne chinuim sa gasim o iesire spre lumea de dinainte, ne ratacim, oftam in zadar si renuntam sa traim.
Plangem tacut, sfasiind bucatele dintr-ale noastre suflete pierdute, ne ranim arzand al amintirilor graunte. Ne facem inimile scrum din simtirile pierdute, cautam ceva, nici noi… nu mai stim.
Murim!
Traim, dar nu stim sa traim.

Imi doresc ca primavara sa vine de cate ori o chem… Timpul sa se opreasca de cate ori il chem…
Imi doresc cand o sa iubesc prima data, noaptea sa aibe miros dulceag iar ziua sa fie mai lunga.
Vreau ca vantul sa bata in acelasi ritm iar viata mea, ca o floare sa e deschida putin cate putin…
Imi doresc ca primavara sa vina de cate ori o chem… iar fiecare clipa a existentei noastre sa aibe rostul ei.

Imi doresc ca stelele sa se opreasca… Luna sa straluceasca intens… timpul sa se opresca pentru noi… sa-mi sprijin capul pe pieptul lui, sa-i simt inima… iar eu, rosie ca focul, sa ascult cum imi promite ca va fi doar al meu…

Imi doresc sa ne lasam cuprinsi de dragoste, sa fim suficienti unul altuia… mangaierile noastre, sa ne tina in loc de aer…
Imi doresc in fiecare dimineata sa aud vantul in ritmul stiut de noi, ploaia care sa ne cante povestea nostra iar soarele sa nu poata lumina mai tare ca iubirea noastra.
Imi doresc in seara sa ne plimbam pe strazi ceasuri intregi uitand de noi si de lume. Dimineata sa-mi cada prima oara privirea pe chipul tau…

Imi doresc dintr-o singura atingere sa intelegi tot, sa invatam alfabetul nostru… sa vorbim cu sufletul. Sa avem lumea noastra in care anotimpurile sa nu aibe ordine, cerul sa fie mai intens, cuvintele inlocuite din priviri…

Imi doresc ca Luna sa fie doar a noastra, lumina ei sa-ti indrume privirea… spre mine, sa-mi descoperi iubirea ascunsa si nerecunoscuta de nimeni. Sa descifrezi ploaia, stelele, umbrele… iar razele lunii sa te trimita in dorintele mele…

Imi doresc… cand va fi sa iubesc prima data sa imi regasesc dorintele!

Azi continuam din nou cu guest post-urile. Autoarea articolului de astazi este o alta prietena si fosta colega (din generala de data asta), Edith.

Sunt atat de complicata si de simpla ca sunt momente in care inteleg perfect ca nu ma inteleg.
Ma inteleg cum pot fi atat de rea si nu inteleg deloc de unde vine atata rautate intr-o inima atat de calda. Am renuntat sa vreau lucruri, acum doar mi le doresc.
Nu mai spun imaturitate ci copilarosenie.
Nu mai imi fac planuri pentru ca am descoperit ca omul e avid de tot mai mult, si planurile se iau dupa om, iar sub toate, tragi o linie si iti da o mare deceptie.
Am renunat sa mai caut pe Fat-Frumos din povesti, si am atins cu degetul lumea reala.
Am trecut printr-un voal al uitarii si m-am gasit in fata cu prea multe oglinzi. Lumina m-a orbit pentru un moment, am fost bulversata, am tins sa cred lucruri ireale, ca mai tarziu sa realizez ca nu ma mai pot intoarce.
Am realizat prea multe lucruri si am renuntat la enorm de multe. Regrete nu am lasat in urma, numai multumiri.
Am aplaudat si actorul incepator si am strigat incurajator “Bis” din fundul salii.
Am renuntat sa mai incerc sa-mi controlez sentimentele pentru ca e ca o operatie pe viu.
Am descoperit cat de sigura e siguranta si cat de mult imi doream lucrurile pe care nu mi le doream.
Si culmea…exact persoana pe care ar trebui sa o urasc m-a facut sa realizez ce nici nu vroiam sa realizez. Un graunte de nisip, o farama de timp si o schimbare de vant.
Am citit atat de mult incat am realizat cat de putin am citit in raport cu dorintele mele.
Am facut atat de putine lucruri incat am aflat cat de multe imi doream sa fac.… am trait atat cat sa-mi dau seama ca mai am mult de trait si de facut.
Am renuntat, abandonat, plans, jelit, iubit, luptat…Lucruri pe care nu le stiti nu pot sa va spun, pentru ca la fel suntem toti intr-un final.
Sunt diferente mici si marunte care ne individualizeaza. Atat. In rest…tot o apa si-un pamant.
Toti credem in ceva, toti speram si visam. Absolut toti ne trezim intr-o dimineata singuri si spunem ca nu mai putem continua. Toti meditam si suntem tristi. Toti radem si trecem peste.
Imi fac alegerile (desi si asta e in dubiu… de capu meu.
Gresesc.
Sunt om.
Continui.
Mai gresesc.
Mai invat.
Intr-un final o sa ajung la cunoasterea absoluta……si atunci e posibil, sa fie singura data cand e prea tarziu.

Oamenii rabda suparari peste suparari, le rabda… le cuibaresc in propriul destin. Apartinem Timpului.

Azi, de la primele ore din zi, fac introspectie in mine. Am ales sa ma uit in sufletul meu, sa-mi recunosc murmurul acela care suspina in mine in ritm prelung, indiferenta ori linistea ce nu moare… E ca un cantec tainic, care de-ar fi sa-l cant ar fi duios si inuman… ar fi de-acolo de unde simt ca sunt…

Oamenii rabda suparari peste suparari , le rabda si le cuibaresc in propriul Destin.
E inca noapte, si-n gradina tacerii pot sta sa ascult aripile tacute ale noptii, sa le simt cum falfaie in jurul meu. Pot auzi suspinul Pamantului, cantecul picurat al Lunii si mai pot auzi “tacerea” din mine…
Cea mai mare greseala ramane tot aceea de a-i face pe ceilalti sa sufere!

Sunt intre DA si NU… ratacesc atingand acceptarea sau negarea.
Daruirea isi are limitele ei, dar dragostea nu are limite…
Ceasurile patetice care trec, ma fac inca o data sa-mi para ca fiecare ora de somn va fi iar furata vietii…
In orele astea de nesomn, regasesc perseverenta unei porniri sau a unei repulsii, o calatorie intre DA si NU.

Marile sentimente poarta in ele insele intregul Univers, splendid sau mizerabil.

Vine iar ziua, ne pomenim intrebandu-ne “pentru ce?” si totul capata iar oboseala…
Apoi, iar gasim lucrul important: “Incepe”. Oboseala se afla la capaul unei vieti masinale, ea trezeste si provoaca urmarea… totul incepe prin Constiinta si nimic nu are valoare decat prin ea.

Apartinem Timpului, eu… inca alerg intre DA si NU, inca ma refugiez in taceri, care in curand vor deveni furtuni. Furtuni ce vor darama cuvinte… vor darama scoarta aspra a constiintelor, poate chiar adierea dulce a unor prietenii.

Intre DA si NU inca pendulez…pana cand aleg ce-i mai simplu…sa privesc Destinul in fata!